Ziua era plina de lumini si cerul senin arbora un soare scanteietor si fierbinte ca orice cer de vara. Timid vantul vuia prin crengile batranilor copaci si frunzele ce picau usor in mici rotocoale pe asfaltul fierbinte al vechiului bulevard pareau mici stelute de omat intr-un decor desertic. Cladirile, imobile, respectau parca monotonia lor caracteristica si din cand cand doar latratul unui caine trezea peisajul ca un intrus ce in miez de noapte incepe sa cante cu glas tare o „Timisoara ” ritmata ce nu se potriveste in peisaj. La carciuma de peste drum radioul antic imprastia ritmuri de vremi apuse prin glasul sublim al lui Dan Spataru. Iar betivii se usurau ca de obicei in buda improvizata ce dadea inspre camp si unde in fiecare seara mustele roiau ca in jurul unei imense gramezi de miere. In peisajul asta aparitia ta asa imbracata in costumul tau verde si cu tocurile tale cui era un fel de mister intr-o lume banala, daca vrei o rupere a cotidianului asa cum numai maestrul Eliade mai stie sa faca. Te plimbai fara tinta si din cand in cand iti aprindeai un Camel ca si cum pentru tine soarele, betivii sau strada banala nu ar fi existat.
Aveai un aer boem si ochii tai duceau catre lumi apuse, exact asa cum vapoarele ce trec Nilul ii duc pe calatori intr-o lume cu totul deosebita de a lor si intr-un spatiu in care legile firescului se incetoseaza si lasa loc altora noi. Mersul tau calm si fara tinta, parul lung si aerul misterios imprastiau in jur o mireasma de parfum francez vechi si nobil si imprumutau banalului decor o noblete cu totul aparte. Pana si latratul cainilor parea diferit, iar frunzele in vartejul lor erau atat de fascinate de lipsa ta de graba si de interes incat traiau cu cateva clipe mai mult doar pentru a te admira si a-ti respira parfumul. Soarele devenea din ce in ce mai puternic, dar tu de sub palaria ta pareai a-l privi si a-l ignora cu acel aer aristocratic al unei fiinte superioare venita dintr-un alt timp. Te admiram de pe ponton si zambetul tau larg si infantil imi degaja amintiri placute a vremi trecute si chiar netraite iar privirea ta absenta ma intorcea inapoi in timp in vremea cand betivii nu impanzisera strada falezei si cand claxoanele BMW-urilor nu rasunau strident la vazul oricarei siluete feminine. Ceva din mersul tau ma determina sa ma gandesc la noptile cand stand pe faleza admiram luna si stelele fara a ma opri nici macar la rasunetul glasului vreunui pescarus sau la zgomotul pe care valurile ce izbeau faleza mea le produceau. Te-ai indreptat spre partea salbatica a plajei si am simtit nevoia sa te urmez. Misterul tau ma fascina iar imaginea ta de aristocrat dintr-un alt secol dadea diminetii salbatice a plajei si nisipului, pana si algelor, mirosul de vin vechi innobilat si de ciocolata facuta in casa.
In toata aura ta ghiceam acel ceva al deznadajduirii aristocratice, al indignarii sublime si cand m-ai pironit cu privirea am simtit ca intre noi se stabilise complicitatea amantilor si susurul calm al iubirii pe nisipul fierbinte al falezei mele. Imi aduc aminte fiecare detaliu al privirii tale cand am intrebat ce e cu tine si invariabilul tau raspuns dat pe acel ton jos, complice pe care l-am descoperit de atunci in atatea dimineti :”Visez. Tu nu?”. De fapt intreaga ta noblete si aura ta misterioasa proveneau din visul acelei iubiri pe care am trait-o ascunsi printre stancile falezei inca din acea dimineata cand cerul de vara senin arbora un soare scanteietor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu