"Il mai stii? Da, fuma mult, bea bere si ii placeau bancurile. Si vorbea la nesfarsit despre fotbal. Parea chiar ca se si pricepe un pic. Ce o fi cu el? Nu l-am mai vazut de mult. Ultima oara cand am dat nas in nas , total intamplator, pe strada, fuma.
Abatut, pe ganduri, abia a salutat. Neras, ceva absolut imposibil pentru el, si fara zambetul ala sarcastic pe care il afisa din propria fiinta. A raspuns la salut foarte formal si si-a continuat drumul. In plus, ii lipsea rucsacul. RUCSACUL. Lui, care avea rucsac in spate pentru doua amarate de pachete de tigari, un portofel si o bricheta. Era absent. Ai mai auzit ceva de el? ". A avut conversatia asta cu sine de mii de ori. Ca trebui sa faca, ca trebuie sa se regaseasca, ca trebuie sa se ridice. Si sunt 2 ani. 2 ani nenorocitti.
Stim amandoi ce s-a intamplat. O noapte tampita de noiembrie, prea mult alcool, o reactie ciudata. Apoi , inertia. Juma de an, poate mai bine. O inertie facuta din cafea, tigari (tot lungi si tot tari), bere si multa moarte. Da, moarte. Atat in interior , cat si pe langa el. Oameni cu cadavre in spate, oameni cu scheleti in dulap, modele ce se daramau, statui ce cadeau. Si pierderi. Una dupa alta. Om dupa om, reper dupa reper, zi dupa zi. Si o avalansa pa care o vedea(m), si din calea careia nu se dadea. Si , nu , nu era in starile lui suicidale. Culmea. Credea insa ca e la fel de puternic.
Credea ca face fata. In fond , fusese mereu singur. Si cand era cu cineva. Asa era el. Se umplea de la oameni si le dadea. Si le dadea cat putea. Pana nu mai avea. Si ceva in plus. Totul pentru oameni, totul despre oameni. Oameni care ii placeau, oameni pe care ii iubea, oameni dincolo de care nu vedea. Atat. Si asta il facea atat o mare javra, pentru ca ii ignora pe altii, cat si un "baiat bun". Da, cosmarul lui. Baiatul bun pe care toate il voiau alaturi, niciuna langa. Si a fost acolo , si a continuat. Si in astia doi ani , a realizat ceva. Ca nu mai are ce da. Ca oamenii doar ii cer. Ca atunci cand telefonul suna, e ma-sa. Rar altcineva, Mereu aproape cu o nevoie . Cu un scop. Pentu un umar. Si l-a tot dat. Dar nu era Atlas.
S-a prabusit. Si atunci, acolo, cand se uita fascinat la pastile, (el care ura metoda asta de sinucidere), a vazut un story nenorocit pe Facebook. Banal. Un ceas la dreapta. A pus o intrebare pe care o pusese sub diverse forme de multe ori "Cine e norocosul". A intrat in conversatie cu o prietena virtuala. O adevarata prietena. Si i-a dat ca tema sa scrie un text. Despre ce a fost? Despre dragoste. A acceptat provocarea returului. Dar i-a fost frica sa stea la tastatura. S-a afundat in Exceluri, in Football Manager - doar il stii ca e obsedat de jocul ala- si s-a facut ca uita. Dar nu a putut. Sa fie rusine, sa fie speranta, nu ar putea spune. Si intr-o seara cand a vazut cerul de vara aproape de intunecare, si luna aproape plina a inteles.
A inteles de ce se trezeste, a inteles de ce a asteptat un telefon, a inteles ca exista miracole. A inteles ce e dragostea. E doar o cana de cafea. Plina. Foarte plina. Cu o tigara fumeganda alaturi. Restul e efemer. Dar gustul ala, in general amar, in seara aia de double shot cu lapte - de ce nu? - , gustul ala e etern. Si s-a pus la tastatura. Si si-a facut o promisiune. Va scrie, va scrie cat poate. Si isi va scutura rucsacul de praf. Prima destinatie? Dracu' stie. Fix el. A tras un fum de Dunhill si l-a dat in sus. "Intotdeauna exista un plan'. Si cel mai bun plan e un rucsac pe umar catre Dracu stie unde. Poate catre prietena virtuala cu ceas la dreapta. Si-a zis la multi ani. Desi nu era ziua lui. Si si-a promis ca asta e prima noapte de Pace.
A trecut Supravietuirea. E vremea de viata. Daca ei nu il vor, nu ii va vrea nici el. Dar cu siguranta, cineva il va vrea. Unde e acel cineva? Probabil la Dracu. Acolo unde va pleca cu primul tren. Cu un rucsac in spate , cafea in sticla, si tigari lungi si tari la el. "Hai noroc, ba! ". Acum isi incheie confesiunea. Ca mai are un meci de jucat cu Braga. Supercupa Europei cu Milan. Si tocmai ce a dat Ovidiu Petre gol etapa trecuta.
