O cana de cafea amara si inca un Marlboro. Evident lung si la fel de evident rosu. In amintirea zilelor de aldat sau poate in memoria celor ce vor veni. Te intrebi ce e cu nostalgia asta brusca??? Si eu ma intreb si singurul raspuns pe care il gasesc e ca imi e dor de zilele mele in care chitara un Marlboro si vocea lui Cami imi erau indeajuns sa trec peste orice si sa revin la optimismul meu debordant de care va indragosteati cu totii. Iti mai amintesti mon cher Albert ultima intalnire a clanului nostru??? Da, omule….eram toti acolo si chefuiam in amintirea zilelor cu zapada cand muntele prieten ne primea cu zapada-i impur de alba. Mai stii ce ti-am spus??? “azi avem iluzia ca maine va fi bine”. Dar oare ai inteles ca am folosit termenul de iluzie ca denotatie??? Sau de fapt am inteles eu??? Azi cand departarea dintre noi doi e cerul inteleg foarte bine ca acele zile erau iluzia ca putem trai normal si fara complicatii.
Azi cand tu si Fiona nu mai sunteti aici si cand Cami s-a departat iluzia acelei vieti si amintirea acelor clipe constituie un surogat de morfina care ma ajuta sa trec mai departe in ciuda faptului ca nici macar erectiile nu mi se mai par reale, iar chitara are praful de doi metri pe ea. Da omule sunt trist. M-a cuprins nostalgia vremilor vechi cand noi, cei 4 nebuni alergam prin paduri, vanam vise si fugaream orice creatura ce ne aparea inainte. Mi-a revenit nostalgia batailor cu bulgari si mai ales m-a luat un dor nebun de Cami a mea si de saruturile ei atat de fierbinti si sincere. M-a apucat nostalgia chiar de vremile cand XXL imi vindea gogosi despre tot felul de smecherii.
Apropo, ieri am facut o betie cu omul, una din multele din ultima vreme si nu a mai zis nimic despre nicio combinatie. Omul s-a potolit si si-a gasit de munca in spatele unui birou. Se ascunde acolo asa cum ma ascund eu in spatele unei catedre si al roscatei care e acum in dus, sau asa cum te ascunzi tu acolo sus. Ultima amintire frumoasa e 24 februarie si felul in care Cami canta absolut entuziasmata pe o Ghence plina de ploaie si de namol. Ce a urmat a fost un macel absolut. Eu cu licenta ea cu admiterea la Cluj si despartirea inevitabila a doi oameni cu firi atat de apropiate dar separati de orgoliul mult prea mare si atat de daunator. Cami am inteles ca e bine acolo, desi simt ca ceva e in neregula cu ea din fotografia alb-negru pe care mi-a trimis-o. A semnat-o “pentru maestrul”. Ceva e clar in neregula….ce nu stiu… si asta pentru ca a scris de tipar numai ca sa nu pot ghici nimic. Si acum privesc poza asta si incerc sa descifrez ce e in privirea ei. O privire atat de plata incat ma sperii si acel zambet complezent pe care il ura. Cami pare sa devina ce ura sau poate e doar impresia mea….caci nu mai am despre ea nicio certitudine.
Plecarea atat de grabita facuta cu un bilet de adio a omorat acel fel al nostru empatic de a relationa, acea comunicare fara cuvinte pentru care ne invidia intregul clan si care ne-a distrus amandurora atatea relatii, caci nimeni nu ne putea intelege in afara de voi cei care sunteti acolo sus: tu si Fiona. Restul erau uimiti si incercau explicatii mii. Ultima mea certitudine e ca voi incerca intr-un ultim strigat al disperarii sa mai cant o data “Rapa” la chitara sperand ca in usa va aparea sora ta fredonand piesa asta asa cum numai ea stie. Si daca nici acest ultim strigat nu va reusi voi scoate din teaca cutitul cu lama neagra pe care mi l-ai daruit si voi pune in aplicare ceea ce am tot filozofat atati ani caci acum ma simt pregatit. Desi viata asta ar mai putea oferi multe…….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu