Amor nefiresc

In noapte cantul pescarusilor imi aminteste de clipa cand te-am gasit pe marginea plajei admirand scoicile si culegand melci de ici si de colo ca sa nu deranjezi nisipul salbatic si ordinea parca atat de nefireasca stabilita de flux. In minte-mi apareai ca o ivire din vremi apuse in rochia ta alba, cu pletele si ochii tai negrii ce nu am inteles niciodata daca sunt capabili de dragoste sau doar de ura. Pantofii negrii si piciorul subtire lasau pe nisipul moale dare de sange rosu, salbatic, de parca talpa ta ar fi fost un izvor nesecat sau vasele tale de sange o imensa fantana arteziana ce isi imprastie apa in toate directiile in scopuri estetice. Cand ti-am observat mana, alba ca marmura si sanii goi si mici ca merele sculptate mi-am adus aminte de iele si de povestile teribile ale batranilor in noptile cu luna plina. Mi-ai facut semn cu mana si in loc sa fug am venit spre tine si te-am sarutat. Iar in sarutul ala am gasit o voluptate nespusa, gustul unui sange proaspat si fragezimea buzelor tale de piatra pe care le simt in toate noptile cu luna plina cand pe faleza pescarusii isi striga cantul lot curat iar luna lumineaza in culori nepamantesti. Acum, iubita mea muza, cand cantul pescarusilor si noaptea si fluxul amintesc de noaptea verii precedente imi doresc ca pentru o ultima data sa iti simt buzele reci si sa ma contopesc cu tine pentru totdeauna pentru a-ti uda buzlele vesnic uscate si fara de dulceata.